Analiză a publicației spaniole La Razon, via Rador: Victoria Alternativei pentru Germania (AfD) în Saxonia-Anhalt a pus „cordonul sanitar” german în fața celui mai dificil test de până acum. Partidul de extremă dreapta a obținut aproximativ 44% din voturi, un rezultat istoric care îl plasează în pragul formării unui guvern regional în Germania pentru prima dată de la căderea nazismului. Deși nu deține o majoritate absolută de unul singur, problema pentru partidele tradiționale este clară: pentru a-l împiedica să guverneze, acestea vor trebui să reconstruiască o majoritate care să poată uni forțe ideologic opuse.

Dilema germană întruchipează o dificultate care se extinde în mare parte a Europei. Timp de decenii, „cordonul sanitar” a fost răspunsul partidelor tradiționale la ascensiunea dreptei radicale: izolarea acesteia, evitarea acordurilor și suportarea costului menținerii partidelor din ce în ce mai populare departe de putere. Însă această strategie devine mai complicată atunci când aceste partide încetează să mai fie forțe marginale și devin principalele sau a doua cea mai mare forță electorală.

Problema este că acest „cordon sanitar” nu a oprit creșterea AfD. Partidul, fondat în 2013, este acum cel mai votat partid din Germania, conform sondajelor federale, și nu mai este un fenomen exclusiv estic: la alegerile regionale organizate anul acesta în Baden-Württemberg și Renania-Palatinat, a obținut, de asemenea, aproximativ 20% din voturi. Întrebarea nu mai este doar cum să-l împiedicăm să ajungă la putere, ci cât timp poate rămâne în afara puterii atunci când o parte atât de semnificativă a electoratului îl susține.

Germania nu reprezintă o excepție. Timp de trei decenii, Europa a experimentat reacții diferite la ascensiunea dreptei populiste radicale. Una a fost însușirea unora dintre propunerile sale, în special privind imigrația și securitatea, în încercarea de a-și recâștiga alegătorii. O alta a fost integrarea acesteia în instituții și permiterea intrării în guverne sau de a deveni un partener parlamentar. A treia a fost menținerea ei izolată printr-un „cordon sanitar”.

Țările nordice oferă exemple pentru toate cele trei formule. În Norvegia, Partidul Progresului a intrat în guvernul conservator al Ernei Solberg în 2013 și a rămas în acesta până în 2020. În Finlanda, Partidul Finlandezilor a participat la o coaliție de guvernare din 2015 și a revenit la putere în 2023.

Suedia reprezintă probabil cel mai interesant caz de ruptură recentă. Timp de decenii, Democrații Suedezi au fost considerați un partid de care niciun partid tradițional nu ar trebui să se bazeze. Dar alegerile din 2022 au schimbat regulile jocului. Acordul Tidö a făcut din DS un partener parlamentar indispensabil în guvernul lui Ulf Kristersson și le-a conferit o influență decisivă în domenii precum imigrația, criminalitatea, energia și creșterea economică, deși au rămas în afara cabinetului.

Danemarca găsise anterior o formulă diferită: ani de zile, Partidul Popular Danez a preferat să sprijine guvernele liberale și conservatoare din Parlament în schimbul unei influențe decisive asupra politicii de imigrație, evitând astfel consecințele politice ale intrării directe în puterea executivă. Era o modalitate de a rupe parțial izolarea lor fără a-și asuma întreaga responsabilitate guvernamentală.

Italia reprezintă extrema opusă. Giorgia Meloni nu a avut nevoie de dreapta tradițională pentru a ridica un „cordon sanitar”: a intrat direct la guvernare în 2022 în fruntea organizației Frații Italiei și a condus de atunci o coaliție cu alte forțe de dreapta. Guvernul ei tocmai a devenit cel mai longeviv din Italia postbelică. Experiența italiană demonstrează că intrarea dreptei radicale la putere nu implică neapărat neapărat instabilitate: Meloni a menținut o disciplină fiscală remarcabilă și a redus semnificativ imigrația ilegală, deși criticii pun la îndoială lipsa reformelor structurale și creșterea economică slabă.

Olanda oferă o altă lecție. Geert Wilders și Partidul său pentru Libertate au intrat la guvernare în 2024, dar experiența a durat mai puțin de un an: Wilders și-a retras miniștrii în iunie 2025, după ce partenerii săi de coaliție i-au respins propunerile de imigrare, dând astfel capăt guvernului. Prin urmare, cooperarea cu extrema dreaptă poate normaliza guvernul, dar poate și aduce în guvernare aceleași tensiuni care anterior existau în afara acestuia.

Prin urmare, Europa se confruntă cu o dilemă fără un răspuns simplu. Izolarea extremei drepte poate păstra anumite principii democratice, dar poate alimenta și argumentul că elitele ignoră milioane de alegători. Integrarea acesteia permite responsabilitatea în guvernare, dar, în același timp, poate normaliza poziții care timp de decenii au fost în afara consensului democratic.

În Saxonia-Anhalt, această discuție nu mai este teoretică. AfD a câștigat cu o marjă extraordinară și cere să guverneze. Celelalte partide pot încă să construiască un zid. Dar devine din ce în ce mai dificil să construiești un „cordon sanitar” atunci când menținerea lui necesită unirea celor care, în aproape orice alt aspect, sunt la antipozi.

Traducerea Rador: Rodezia Costea