În 2015, Kate Moss l-a numit pe un pilot easyJet „basic bitch”, iar insulta – folosită pentru a descrie ceva banal, previzibil și deloc cool – a intrat rapid în vocabularul mainstream. Dacă episodul s-ar fi petrecut în 2026, Moss ar fi putut folosi un alt cuvânt: „poliester”, scrie The Guardian.

Se pare că termenul a devenit una dintre noile insulte preferate ale Generației Z, folosit pe TikTok pentru videoclipuri care par ieftine, dar și pentru a ironiza gusturile altor utilizatori.

Transformarea poliesterului într-o insultă spune însă ceva despre o schimbare mult mai amplă. Dincolo de glumele de pe internet, există o reacție reală împotriva materialului care a ajuns astăzi cea mai produsă fibră sintetică din lume.

Tinerii încep să respingă poliesterul din mai multe motive: haine care arată ieftin, materiale în care transpiri și, tot mai des, preocupări legate de posibilele efecte asupra sănătății. Cercetările în acest domeniu sunt încă în dezvoltare, însă unele studii sugerează că anumite substanțe folosite pentru vopsirea, tratarea sau obținerea efectului de evacuare a transpirației în materialele sintetice pot migra în contact cu pielea umedă – o preocupare relevantă mai ales în cazul hainelor pentru sport.

De la „Pilates princess” la tricoul transpirat din anii ’90

Schimbarea se vede inclusiv în sălile de sport.

Estetica „Pilates princess”, cu seturile perfect asortate din materiale sintetice, începe să piardă teren, în timp ce echipamentul sport inspirat de anii ’90 revine în modă. Pentru unii, până și transpirația vizibilă pe haine a devenit parte din estetică.

Gândește-te la Sylvester Stallone în Rocky sau la John Travolta în Perfect, filmul din 1985.

După ani în care hainele de sport au promis că elimină orice urmă de transpirație și mențin corpul aparent impecabil, ideea de efort vizibil începe din nou să pară autentică.

O parte din reacția împotriva poliesterului are însă legătură cu impactul său asupra mediului. Fiind derivat din combustibili fosili, materialul nu este biodegradabil și poate elibera microplastice în timpul spălării.

Pe social media, discursul merge uneori mai departe. Unii influenceri vorbesc despre renunțarea la poliester aproape în același mod în care ar vorbi despre eliminarea zahărului din alimentație, folosind hashtaguri precum #naturalfibers, #antipolyester și #nontoxicclothing.

Paradoxul? Uneori, aceleași videoclipuri sunt urmate de haul-uri impresionante cu haine din bumbac și in cumpărate de la Zara.

„Americanii adevărați poartă bumbac”

Subiectul a intrat inclusiv în discursul politic american.

Departamentul pentru Agricultură al Statelor Unite a lansat recent inițiativa „Plant Not Plastic”, care încearcă să revitalizeze industria americană a bumbacului. Instituția susține că fermierii americani au fost afectați prea mult timp de costurile în creștere, concurența externă și cantitatea mare de produse sintetice ieftine ajunse pe piață.

Robert F. Kennedy Jr. a distribuit în luna mai imagini ale campaniei cu personaje îmbrăcate în jeanși, călărind și petrecând timp în natură, alături de sloganul: „Real Americans wear cotton” – „Americanii adevărați poartă bumbac”.

Problema nu este doar poliesterul. Este senzația de „fake”

O mare parte din reacția online are de fapt legătură cu autenticitatea.

Există percepția că unele branduri de modă își „catfish-uiesc” clienții: hainele arată foarte bine în fotografiile magazinelor online, dar când ajung acasă arată și se simt mult mai ieftin în realitate.

Un exemplu recent a fost controversa din jurul unei colecții-capsulă inspirate de celebrele pulovere Happy Stripe lansate de Gap în anii ’90.

Produsele făceau parte din gama mai premium Gap Studio, costau până la 128 de dolari și s-au vândut rapid online.

Problema a apărut când clienții au primit comenzile.

Mulți presupuseseră că produsele erau tricotate. În realitate, materialul avea imprimată fotografia unui tricot.

„Tricotaj fals! Arată îngrozitor!”, a comentat o utilizatoare TikTok.

Iar compoziția nu a ajutat deloc: 80% poliester și 20% elastan.

Într-una dintre cele mai călduroase veri înregistrate, observa utilizatoarea, senzația era practic aceea de a fi „învelit într-o folie de plastic”.

„Din păcate, pare de la Shein”, a comentat un alt client, făcând referire la gigantul chinez de ultra-fast fashion, cunoscut atât pentru prețurile foarte mici, cât și pentru utilizarea masivă a poliesterului.

Dintre primele zece rochii afișate autoarei articolului pe site-ul Shein, nouă erau realizate din poliester.

Efectul Shein asupra întregii industrii

Popularitatea Shein pare să fi pierdut din intensitate. Compania era evaluată la 100 de miliarde de dolari în 2022, iar acum se pregătește pentru listarea la bursa din Hong Kong la o evaluare de aproximativ 27 de miliarde de dolari.

Scăderea nu pare însă să însemne că oamenii nu mai vor haine foarte ieftine.

Shein se confruntă cu o concurență tot mai mare din partea Temu, Amazon și a altor platforme construite pe modele asemănătoare, în timp ce politicile comerciale ale administrației Donald Trump au făcut mai dificilă menținerea prețurilor extrem de mici.

Există însă și un efect secundar interesant al dominației Shein.

Brandurile fast-fashion care vând o rochie cu 79,90 de dolari, în loc de 9,22 dolari, pot părea acum aproape „mid-market” în ochii consumatorilor tineri.

Iar o parte din Generația Z – definită în general drept cei născuți între 1997 și 2012 – consideră că, dacă plătește mai mult decât prețurile Shein, ar trebui să primească și o calitate vizibil mai bună.

Una dintre metodele prin care verifică această calitate?

Eticheta cu compoziția materialului.

Iar prezența poliesterului poate deveni un motiv suficient pentru a renunța la achiziție.

Generația Z nu a inventat poliesterul ca insultă

Dacă tinerii cred că au inventat folosirea cuvântului „poliester” ca insultă, istoria modei spune altceva.

La sfârșitul anilor ’70, Studio 54 – epicentrul culturii fashion, muzicale și mondene din New York – avea practic o politică anti-poliester.

„Nu voiam oameni cu cămăși din poliester”, își amintea cofondatorul Ian Schrager într-un documentar din 2018.

Partenerul său, Steve Rubell, asocia astfel de haine cu ceea ce numea „bridge-and-tunnel people” – oamenii care veneau din suburbii, cu lanțuri la gât, cămăși din poliester și pieptul păros la vedere.

Prezența lor, spunea Rubell, putea „să omoare seara”.

Cum a cucerit poliesterul moda

Până atunci, poliesterul devenise deja omniprezent.

Materialul a început să câștige popularitate în gospodăriile americane în anii ’50, când era prezentat aproape ca un miracol care economisea timp – echivalentul în modă al cinei gata preparate.

Era ușor de curățat, nu necesita călcare pentru că se șifona greu și oferea designerilor o libertate enormă: putea fi modelat, vopsit și fabricat astfel încât să imite proprietățile unor materiale mult mai scumpe.

În anii ’60, capacitatea sa de a absorbi culori puternice l-a transformat într-un element important al esteticii perioadei. În aceeași epocă a început să fie combinat cu Lycra, exact în momentul în care femeile începeau să renunțe la corsetele rigide și la lenjeria modelatoare tradițională.

În multe privințe, părea materialul perfect pentru epoca disco a anilor ’70: lumini puternice, culori intense și mult dans.

Doar că tocmai această perioadă i-a expus și problemele.

Au circulat povești despre rochii din poliester care luau foc pe ringul de dans de la Studio 54, iar supraîncălzirea era o nemulțumire constantă.

Gloria Gaynor a descris poliesterul drept „oribil” și „ieftin”, povestind că era nevoită să își lase jacheta din poliester deschisă pe scenă pentru a putea suporta căldura în timpul concertelor.

Iar celebrul costum alb purtat de John Travolta în Saturday Night Fever fusese ales, potrivit designerului de costume al filmului, tocmai pentru că arăta ca ceva ce și-ar fi putut permite un tânăr din clasa muncitoare.

Problema era că se îmbiba atât de tare de transpirație încât Travolta trebuia să alterneze între două costume identice, lăsându-l pe celălalt la uscat.

Când poliesterul a devenit sinonim cu prostul gust

Reputația materialului avea să fie consolidată în 1981, odată cu apariția filmului cult Polyester, regizat de John Waters.

Filmul era o satiră a vieții suburbane, cu un soț grosolan îmbrăcat în poliester și un decor realizat, după cum avea să spună Waters, cu „cea mai urâtă mobilă din poliester pe care am putut-o găsi”.

Poliesterul devenise astfel mai mult decât un material.

Devenise un cod cultural pentru ceva artificial, transpirat, suburban și lipsit de rafinament.

Și totuși, în ciuda reputației sale deloc aspiraționale, utilizarea lui nu a făcut decât să crească.

De la fast fashion la Prada

Versatilitatea poliesterului înseamnă că materialul nu a aparținut niciodată exclusiv modei ieftine.

Alber Elbaz, în perioada sa la Lanvin, a trimis pe podium rochii sofisticate din poliester care costau mii de dolari.

Iar astăzi poți cumpăra inclusiv o cămașă Prada realizată din 89% poliester reciclat și 11% elastan, dacă ai aproximativ 3.000 de dolari disponibili.

Adevărata explozie a poliesterului s-a produs însă în segmentul hainelor ieftine.

Materialul a depășit pentru prima dată bumbacul ca popularitate în jurul anului 2000 și a continuat să crească de atunci.

În 2024, un raport arăta că amprenta totală de carbon a industriei modei crescuse pentru prima dată din 2019, fenomen alimentat inclusiv de utilizarea tot mai mare a poliesterului. Într-un singur an, consumul acestuia crescuse de la 71 de milioane la 78 de milioane de tone, pe fondul expansiunii ultra-fast fashion.

Dar renunță într-adevăr moda la poliester?

În realitate, utilizarea poliesterului este atât de adânc integrată în industria modei încât revolta virală de pe TikTok are, cel puțin deocamdată, limite evidente.

H&M a declarat pentru The Guardian că utilizarea poliesterului a rămas relativ constantă în ultimii ani. Materialele brandului sunt în proporție de 56% bumbac și 23% poliester reciclat, iar compania spune că poliesterul pe care îl folosește este în prezent 100% reciclat.

Poliesterul reciclat evită folosirea directă a unor noi resurse fosile, deși amploarea avantajului său ecologic în comparație cu alte fibre rămâne subiect de dezbatere.

Platforma de retail intelligence Edited a analizat produsele noi din poliester disponibile pe site-urile Nike, Urban Outfitters și Zara în aceeași perioadă din ultimii trei ani.

La Nike, utilizarea poliesterului a scăzut cu aproximativ 3%. La Urban Outfitters a crescut cu 1% față de anul anterior, iar la Zara cu 1,9%.

În același timp, proporția poliesterului reciclat a scăzut cu 2,6% la Urban Outfitters și cu 0,5% la Zara.

Pentru Krista Corrigan, senior retail analyst la Edited, cifrele arată că moda mass-market rămâne structural dependentă de poliester pentru a-și menține marjele.

Ceea ce se schimbă este mai degrabă modul în care brandurile își prezintă produsele.

Fibrele naturale sunt evidențiate tot mai des chiar în denumirile articolelor, pentru a atrage consumatorii care au început să citească mai atent etichetele. Potrivit analizei Edited, folosirea cuvântului „cotton” în denumirile produselor a crescut cu 28% la Zara și cu 30% la Urban Outfitters față de anul anterior.

Noul lux? Să știi din ce este făcută haina

Interesul pentru fibre naturale pare să îi determine pe unii consumatori să cumpere diferit.

Este și unul dintre motivele pentru care brandul direct-to-consumer Quince, evaluat recent la 10,1 miliarde de dolari, a crescut atât de mult.

Întreaga sa identitate este construită în jurul materialelor: cașmir mongolez, piele italiană, bumbac turcesc și mătase lavabilă, prezentate drept produse premium la prețuri radical mai mici.

Strategia îi oferă automat o aură de sustenabilitate în comparație cu un retailer precum Shein.

Realitatea este însă mai complicată.

Platforma de evaluare a modei etice Good On You clasifică Quince drept „not good enough”. Deși compania folosește unele materiale cu impact mai redus, inclusiv bumbac organic, nu publică suficiente informații despre politicile sale de mediu și de muncă.

Iar aici apare problema întregii dezbateri anti-poliester.

Natural nu înseamnă automat sustenabil

Realitatea producției și consumului responsabil de haine este mult mai complexă decât simpla evitare a poliesterului.

Bumbacul și lâna pot părea alegeri automat mai „curate” pentru că sunt fibre naturale, dar producția lor poate avea, la rândul ei, un impact semnificativ asupra mediului, inclusiv prin consumul foarte mare de apă.

Așadar, eticheta „100% bumbac” nu transformă automat un produs într-unul sustenabil, la fel cum simpla prezență a poliesterului nu spune întreaga poveste despre impactul unei haine.

Poate că nu urâm poliesterul. Poate că urâm ce a ajuns să reprezinte

Ione Gamble, fondatoarea și redactorul-șef al influentei reviste Polyester și autoarea volumului The Polyester Book of (Bad) Taste, a ales deliberat acest nume atunci când a lansat publicația în 2014.

A fost parțial un omagiu adus lui John Waters, dar și o încercare de a contesta ideile tradiționale despre „bunul gust”.

Gamble voia să creeze o publicație care să celebreze lucrurile considerate de prost gust, dar și să analizeze implicațiile sociale și politice ale felului în care unele lucruri ajung să fie considerate rafinate, iar altele „trash”.

Ea consideră că multe dintre criticile aduse poliesterului sunt legitime, dar atrage atenția și asupra ușurinței cu care discursul online poate transforma o problemă complexă într-o formulă simplă, repetată la nesfârșit.

Pentru Gamble, problema nu este neapărat poliesterul în sine.

Este nemulțumirea față de hainele produse în masă, ieftin și rapid – și, mai ales, față de lipsa unor alternative accesibile.

Cu alte cuvinte, ura față de poliester spune poate mai puțin despre material și mai mult despre ceea ce a ajuns el să reprezinte: haine care arată mai bine pe ecran decât în realitate, calitate sacrificată pentru preț și o industrie care produce din ce în ce mai mult, din ce în ce mai repede.