Hotărârea CEDO în cauza Pușcașu vs. România, prin care s-au respins pretențiile salariale ale unor judecători, zdruncină serios visul de aur al multor magistrați români: să aibă o vilă la Marbella și investiții imobiliare în Dubai.

Dar hotărârea asta e mai mult decât atât: este pentru prima dată când o instituție – și încă una pan-europeană – pune oficial în discuție adevărata problemă a întregii afaceri privind restanțele salariale: cât de corecte sunt sentințele definitive prin care magistrații și-au mărit cu de la sine putere salariile.

Până acum, în România, problema a fost vag identificată de câțiva analiști, comentatori, diverși gură cască – dar instituțional nimeni nu s-a atins de caracterul sacrosanct al acestor decizii definitive. A trebuit să vină CEDO și să o facă.

Imediat după publicarea verdictului, Înalta Curte și CSM au emis comunicate de presă în care, la unison, au subliniat că sentința de la Strasbourg și procesul intentat de Înalta Curte Guvernului pentru banii magistraților ar fi chestiuni juridice distincte, că nu ar fi nicio legătură între ele.

Nimic mai inexact. Curtea de la Strasbourg nu a analizat doar situația celor cinci judecători care au sesizat-o, ci a făcut o amplă și amănunțită radiografie a întegii afaceri, care se întinde pe mai bine de 20 de ani.

Două valuri de revendicări

Curtea a reținut că au fost două valuri de revendicări salariale ale magistraților bazate pe principul nediscriminării. Primul a început în 2006, când s-a acordat un spor de 40% pentru procurorii DNA și DIICOT, iar niște judecători s-au considerat discriminați și au cerut și ei același spor. Iar instanțele li l-au acordat atât lor, cât și tuturor celor care au formulat revendicări similare.

Acest val s-a mai domolit prin 2015, după ce statul și-a achitat, eșalonat, datoriile, dar a izbucnit un al doilea val, și mai feroce, în 2016, după ce Curtea Constituțională – ajunsă în același an sub președinția lui Valer Dorneanu – a stabilit că orice parfum de discriminare salarială a magistraților trebuie compensat numai „în sus” și la valoare maximă. Iar Înalta Curte a consolidat această jurisprudență prin niște hotărâri de unificare legislativă.

Cu așa jurisprudență, a fost inevitabil ca magistrații să deschidă mii de procese practic dinainte câștigate, prin care au cerut, și au și primit, diferențele salariale revendicate – sentințe devenite, iată, definitive.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului își încheie parcursul istoric cu cele mai recente evenimente: procesul intentat de Înalta Curte Guvernului, a cărui sentință definitivă încă nu era dată la momentul judecății, și conflictul de natură constituțională sesizat de Guvern, din care CEDO aflase doar verdictul (respingerea acțiunii), dar nu și motivarea.

Cei trei piloni

Argumentația Curții privind calitatea sentințelor definitive se sprijină pe trei piloni:

  • Participarea magistraților la deciziile de majorări salariale în masă era de natură să nască un conflict de interese, situație la care au contribuit, prin deciziile lor, și Curtea Constituțională, și Înalta Curte.
  • Instanțele par să-și fi „depășit rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii” și au creat legi paralele de salarizare pentru magistrați.
  • S-a creat chiar aparența unui „conflict de interese instituțional, între puterea judecătorească și puterile legislativă și executivă” – adică exact ceea ce CCR nu a văzut când a respins sesizarea Guvernului privind conflictul de natură constituțională.

Sigur, Curtea de la Strasbourg nu face afirmații tranșante, cu autoritatea unui verdict, iar explicația e simplă: nu asta a avut de judecat. Dar simplul fapt că a simți nevoia să evoce, în mod repetat, aceste trei elemente arată că a găsit situația suficient de gravă încât să nu le poată ignora.

Ceea ce pare să fi șocat instanța de la Strasbourg este dimensiunea financiară a afacerii. Judecătorii au constatat că pe măsură ce statul își plătea, fie și eșalonat, restanțele către magistrați, datoriile statului tot creșteau în loc să se diminueze, prin tot soiul de dobânzi și penalități, făcând imposibilă o estimare cât de cât stabilă a sumelor datorate.

Cifrele înșelătoare ale Înaltei Curți

Înalta Curte de Casație și Justiție a dat recent publicității un comunicat în care afirmă că nu mai puțin de 402.000 de bugetari au deschis procese de revendicare a unor diferențe salariale, iar magistrații nu sunt nici pe departe cei mai numeroși: ei se află abia pe locul 12 din 19 categorii, cu 6.817 persoane. Cifră care este practic egală cu numărul total al judecătorilor și procurorilor din România.

Însă datele prezentate de ICCJ sunt înșelătoare (nu că ar fi prima dată): ceea ce comunicatul nu spune sunt sumele revendicate de aceste categorii de personal. Cifre pe care le aflăm însă din decizia CEDO.

Conform sentinței, între 2006 și 2025, pentru toate celelalte ministere la un loc, inclusiv Ministerul Apărării și Ministerul de Interne, s-au plătit drept restanțe salariale, ca urmare a unor hotărâri judecătorești, puțin peste 73 de milioane de euro, în timp ce suma revendicată doar de magistrati este de 1,4 miliarde de euro.

Per capita, asta înseamnă așa: câte 185 euro pentru bugetarul simplu și 205.000 euro pentru fiecare magistrat (îndestulător pentru o căsuță în Marbella și o garsonerică în Dubai).

Anomalia este evidentă și nu poate avea decât o singură explicație: zisele „sentințe definitive” la care se închină toată lumea au fost profund viciate din cazua conflictului de interese pe care s-au bazat, a abuzului de drept (depășirea rolului instanțelor) și a conflictului instituțional dintre autorități.

Problema are o așa anvergură, încât nu mai este una strict juridică, ci a devenit una politică – în cel mai pur sens al cuvântului.

„Ce-i furat rămâne bun furat”

După pronunțarea verdictului de la Strasbourg, instituțiile de la vârful Justiție, CSM și ICCJ, au făcut o jumătate de pas înapoi. Ele au admis dreptul statului de eșalonare a propriilor datorii, dar nu acceptă să pună în discuție suma revendicată, chiar dacă aceasta are o asemenea dimensiune încât pune în pericol bugetul de stat, deci chiar societatea ca atare.

Ceea ce naște o întrebare legitimă: poate societatea românească să admită plata – fie și eșalonată – a unei asemenea sume, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a întredeschis ușa și a putut vedea pe ce fundament viciat s-a constituit? Adică s-a accepte cu ușurință principul „Ce-i furat rămâne bun furat”?

De aceea problema a devenit una politică: trebuie multă voință politică pentru a aduce lucrurile în făgașul lor firesc. Ce soluții ar fi?

Niciuna nu e simplă. O cale ar fi revizitarea tuturor sentințelor judecătorești definitive și excluderea de la aplicare a celor care s-au bazat pe principiul nediscriminării – dacă o fi vreuna. Bază legală ar fi: în 2008 și 2009, într-o componență mai înțeleaptă, Curtea Constituțională a emis cinci decizii prin care a interzis instanțelor să folosească principiul nediscriminării pentru a crea legi paralele de salarizare, dar toate au fost ignorate de instanțe în anii următori. Nu erau deciziile CCR general obligatorii? Nu sunt, prin urmare, viciate sentințele care le-au ignorat?

O altă cale ar fi sesizarea, din nou, a Curții Constituționale cu un conflict de natură constituțională între puterea judecătorească și puterile legislativă și executivă. Guvernul Bolojan a încercat asta, dar a avut ambiții limitate. Potrivit informațiilor pe care le deținem, a pus în discuția CCR doar procesul intentat de Înalta Curte astă primăvară, nu întregul contencios care s-a dezvoltat în două decenii, așa cum l-a inventariat CEDO. Iar sentința de la Strasbourg aduce un element nou și cu o incentestabilă autoritate pentru rediscutarea speței la CCR.

De altminteri, CEDO însăși definește probelema restanțelor salariale ale magistraților din România drept o „situație excepțională”. Câtă vreme, într-o altă „situație excepțională”, CCR a fost capabilă să anuleze niște alegeri, nu văd de ce n-ar putea să tranșeze, o dată pentru totdeauna, și această chestiune, însă într-o manieră care să mulțumească victima – adică societatea românească.

Prin urmare: cine lovește mingea pe care CEDO ne-a ridicat-o atât de bine la fileu?